Servicii de asistenţă psihologică    

Am întâlnit oameni (prieteni, mămici, vecini) care nu suportă  o clipă să stea singuri. Au o mare nevoie de a fi în contact cu cei apropiaţi, de a face lucruri împreună , de a simţi permanent atenţia şi dovezile de iubire ale celuilalt. Atât de mult încat uneori îţi dau senzaţia de sufocare. Am întâlnit şi oameni care se tem îngrozitor de intimitate, nu suferă  să depindă vreodată de cineva, să arate ca au nevoie de tine, să-şi dea voie să fie slabi sau vulnerabili. Ei o iau la fugă de îndată ce apropierea de omul iubit devine prea ameninţătoare.

Într-un mod paradoxal, poţi fi cu adevarat autonom doar cand ai primit suficientă "hrană emoţională" în relaţiile semnificative. Adică după ce ai putut experimenta intimitatea într-o calitate/cantitate suficientă.

În cabinetul de terapie oamenii ajung extrem de des să vorbească despre prea multă sau, dimpotrivă, prea puţină intimidate. “Acum, că ne-am mutat împreună, vrea să împărţim totul, spune o tanără, de la aceeaşi pătură la aceeaşi periuţă de dinţi.  Simt nevoia să am spaţiul meu, să ies doar cu prietenele mele cand am chef. Destul m-au invadat părinţii mei.” A   adus-o în terapie dorinţa de a începe o relaţie de cuplu sănătoasă, de a nu repeta disfuncţionalităţile din relaţia cu părinţii. Va învăţa treptat să îşi asume această schimbare de a trăi în doi, să fie intimă fără a se pierde pe sine, să alterneze flexibil şi clar între NOI şi EU; să poată fi parte din cuplu, dar şi singură în prezenta celuilalt conform nevoilor ei.

Cateva lucruri pe care le pot face cei care au acest fel de dificultate: să comunice despre nevoile şi emoţiile lor cu partenerul; să exerseze locuitul împreună o vreme fără a lua decizii radicale - căsătorie, copil; să lase loc în viaţa lor activităţilor şi pasiunilor personale, fie că acestea înseamnă mersul pe bicicletă, a scrie versuri sau participarea la clubul degustătorilor de vin.